Vi08142020

Last updateJoi, 16 Ian 2020 4pm

Back Sunteți aici:Home Actual Actual Diverse Ciuma dansului – cea mai dubioasă epidemie a Europei medievale

Ciuma dansului – cea mai dubioasă epidemie a Europei medievale

Die Wallfahrt der Fallsuechtigen nach MeulebeeckCunoscută drept choreomanie (de la grecescul „choros”, care înseamnă dans, și „manie” – nebunie), Dansul Sfântului Ioan sau Dansul Sfântului Vitus, această ciudată epidemie a fost consemnată de numeroase ori în timpul evului mediu în Europa (cu precădere în secolele XIV – XVII). Simptomele acestei boli, prezentate în acele izvoare scrise, nu au putut să ofere o imagine clară cercetătorilor contemporani din cauza sărăciei detaliilor, dar și din cauza neputinței autorilor de a înțelege bolile din perspectiva medicinei moderne. Cele mai acceptate bănuieli despre această manie a dansului au fost atribuite pe fondul unor isterii în masă sau a unor boli nervoase, precum epilepsia.

Caracteristicile bolii

În urma studierii diferitelor surse  medievale despre această boală, s-a putut observa un tipar care s-a întâlnit la toate. Astfel, majoritatea „epidemiilor de dans” s-au caracterizat prin manifestări colective, în grupuri care variau ca numar între câțiva și câteva sute de oameni. În timpul dansurilor, participanții cântau, țipau și râdeau frenetic. Orele continue de dans le induceau participanților o stare de transă și extaz, urmată de un leșin, sau chiar de moartea lor. S-a reușit identificarea unor simptome medicale precise, precum convulsii, dureri de piept, hiperventilație, halucinații și atacuri de epilepsie.

De asemenea, s-a observat că mare parte din cei care participau la aceste dansuri erau străini zonelor respective, izbucnind adeseori în timpul unor pelerinaje și atrăgând chiar o parte din localnici. Aceste evenimente puteau să izbucnească colectiv și să adune participanți pe parcursul desfășurării lor sau porneau de la un singur suferind care putea să strângă zeci, dacă nu chiar sute de alți dansatori în jurul său.

Conform unor surse, cei afectați de aceste epidemii de dans ar fi reacționat violent la refuzul oricărui observator de a li se alătura, ceea ce ar explica participarea oamenilor sănătoși la aceste epidemii din cauze pur recreative. Dansurile erau condamnate de autoritățile religioase ale vremii respective, pentru că participanții renunțau de multe ori la accesorile vestimentare, făceau gesturi obscene și desfășurau acte sexuale. Clericii descriau modul haotic și sălbatic în care se comportau, asemănător cu cel al unor animale, atribuind vina acțiunilor malefice ale Satanei.

Alte caracteristici tipice acelor participanți erau intoleranța pentru culoarea roșie și pentru încălțămintea cu vârf ascuțit, având o plăcere masochistă de a-și lovi picioarele. Descrierile medievale îi prezentau pe acești dansatori purtând haine ciudate și viu colorate și având bastoane de lemn.

Cele mai importante epidemii de dans

Prima consemnare a unei astfel de epidemii a fost în secolul VII.  O relatare din 1021 spune cum 12 țărani din Kolbig, Germania de astăzi, ar fi dansat cu lunile în jurul unei biserici, după ce au fost blestemați de preot să se lamenteze pentru un an întreg, pentru întreruperea slujbei de Crăciun. În timpul dansului, 4 dintre cei 12 țărani au murit, fiind opriți doar cu ajutorul a doi episcopi și a rugăciunilor localnicilor.

În 1278, în Utrecht, un grup de 200 de oameni au dansat pe podul care trecea râul Meuse, cauzând prăbușirea sa și moartea multora din acei dansatori. Un secol mai târziu, în 1374, a avut loc cea mai amplă epidemie de acest fel, fiind numită boala Sfântului Ioan, deoarece a avut loc în preajma sărbătorii acestui sfânt. Astfel, în Aix-la-Chapelles (Aachen) s-au adunat mulțimii de oameni din afara orașului, conduși de o anume iluzie (conform surselor). Aceștia dansau haotic, unii fiind sub efectul unor halucinații, și leșinau, într-un final, din cauza extenuării. În anii următori epidemiile s-au extins în afara spațiului german, fiind menționate și în Franța, Luxemburg, Olanda și Belgia. Preoții și clericii au recurs la slujbe de exorcizare pentru tratarea bolnavilor, care se credea că erau posedați. Oamenii de rând încercau să potolească bolnavii care deveneau violenți aplicându-le lovituri puternice în abdomen, însă, de multe ori, dansatorilor le plăceau să fie loviți. S-a încercat și aducerea muzicienilor să-i acompanieze pe bolnavi, dar această metodă atrăgea și mai mulți participanți la dansuri, înrăutățind situația.

Ciuma dansului din iulie 1518 a avut loc în orașul Strasbourg, Alsacia, adunând în jur de 400 de oameni care au dansat zile în șir. Dansurile au început în luna iulie, când o femeie pe nume Frau Troffea a început să danseze din senin pe străzile orașului. În prima săptămână i s-au alăturat 34 de oameni, iar după încă trei săptămâni mulțimea a adunat 400 de oameni. Majoritatea lumii leșina după câteva zile din cauza extenuării. S-au înregistrat și morți cauzate de dansul fără oprire, atacurile de cord și extenuarea fiind principalii vinovați. Îngrijorați de acest eveniment, nobilii locali au cerut părerea clericilor și savanților pentru a afla cauza acestor manifestări bizare. Aflând că boala ar fi fost cauzată de „sânge fierbinte”, autoritățile au hotărât să îi lase pe oameni să danseze zi și noapte, sperând că vor obosi într-un final și se vor opri. Piața centrală a orașului a fost eliberată și o scenă de lemn a fost construită în mijlocul ei pentru a facilita desfășurarea dansurilor. Autoritățile au hotărât să angajeze până și muzicieni, sperând că îi ajută pe dansatori.

Suferinzii acestei boli din orașul Strasbourg plecau în pelerinaj la moaștele Sfântului Vitus, zvonurile spunând că ele aveau puterea miraculoasă de a trata această boală. Astfel, Sfântul Vitus a devenit, pe lângă Sfântul Ioan Botezătorul, patronul suferinzilor dansatori. În secolul XVII, profesorul de medicină Gregor Horst observa un eveniment ce avea loc în fiecare an la capela Sfântului Vitus din Drefelhausen: „În fiecare an, de ziua Sfântului Vitus, femeile care vin în pelerinaj dansează zi și noapte până sunt cuprinse de extaz și leșină. Ele se reîntorc apoi la viețile lor obișnuite pentru a relua anul următor obiceiul.”

Mania dansului pare să fi dispărut undeva la mijlocul secolului XVII. Un fenomen numit tarantism și specific spațiului italian se aseamănă izbitor de mult cu boala prezentată mai sus. Obiceiul tarantismului ar fi început în secolul XIII, în spațiul italian, când se credea că antidotul la mușcăturile de scorpioni și tarantule era dansul tarantella. Cu timpul, tarantismul a devenit o tradiție locală, dansurile fiind acompaniate de petreceri stropite cu vin roșu. Fenomenul s-a oprit brusc în 1959, nemaifiind practicat de atunci.

Posibile explicații

Explicațiile acestui fenomen au fost greu de găsit, răspunsurile fiind date din mai multe perspective, mai ales din cea medico-psihologică și sociologică. Cea mai plauzibilă explicație este posibil să se afle la granița dintre aceste domenii. Analizând perioadele în care au avut loc aceste epidemii, cercetătorii au  aflat că ele s-au desfășurat în perioade intense de foamete și sărăcie în cadrul țărănimii. Foametea, sănătatea șubredă și stresul psihologic care afectau populația de rând le-ar fi produs instabilitatea psihică, făcându-i să izbucnească în crize de dans, de multe ori violente.

Foametea pe care o suportau țăranii i-ar fi obligat să consume și cereale stricate, infectate de ciuperci. Acestea îi infectau, la rândul lor, pe consumatori, cauzând halucinații, simptom prezent și la cei sub mania dansului.

Alte explicații, care nu aparțin domeniului științific, prezintă aceste epidemii ca pe niște ceremonii organizate de culte religioase secrete. Deși în acele vremuri eretismul era o crimă ce era pedepsită cu moartea, se crede că aceste ceremonii de inspirație păgână greco-romană și-ar fi păstrat masca de „ciumă a dansului” pentru a evita acțiunile represive ale bisericii catolice.    

sursa: historia.ro

Stiri mai vechi: