Dată fiind vremea vitregă care s-a abătut asupra multor dintre locuitorii ţării noastre, am dorit să vedem cât de mult le pasă celor de lângă noi de problemele cu care se confruntă locuitori ai mai multor zone din Sudul ţării. Şi am poposit la un centru de colectare de ajutoare, organizat la o unitate militară din Cluj.  Mii de kilograme de alimente, tone, de bună-seamă, se adunaseră deja şi urmau să ia drumul zonelor calamitate.

Spre surprinderea mea, cei aliniaţi frumos, de la primele ore ale dimineţii erau oameni modeşti care nu păreau a fi decât, la rândul lor, oameni cu grija zilei de mâine. Cu toate acestea nu au întârziat să dea din puţinul lor celor asupra cărora s-au abătut zăpezi grele, viscole şi ger, mai ales în judeţele Buzău şi Vrancea.

Le-am pus câteva întrebări, curioasă fiind ce mesaj ar putea să transmită altor oameni şi mai cu seamă celor năpăstuiţi, dincolo de mica lor contribuţie, după posibilităţi. Plase lângă plase se aliniau, una după alta, iar cantitatea lor creştea văzând cu ochii.

Iată ceea ce i-am întrebat şi apoi citiţi atent răspunsurile lor, din care noi toţi putem învăţa multe.

1.    Ce aţi reuşit să donaţi celor din Vrancea şi Buzău?
2.    Ce mesaj le-aţi transmite, alături de aceste ajutoare?

Răspuns 1.
O bătrânică puţin mai înaltă de un metru, cu două plase aproape mai mari decât ea, cu de toate şi care, imediat ce i-am pus întrebările a podidit-o plânsul:
1. Draga mea, io numai atât am putut. Le-aş mai fi trimis şi nişte pături, că sigur le-ar prinde bine, dar nu m-au ţinut braţele să aduc mai multe. Uite, nişte făină, nişte conserve şi nişte melcişori (una dintre plase era plină cu pungi de paste făinoase, apreciez eu că vreo 20, „melcişorii” de care spunea, iar cealaltă cu făină, ulei, pateuri). Azi dimineaţă, când s-a deschis la magazin am fost acolo, să le cumpăr pe toate astea. Până vine pensia am cheltuit tot, dar ei au mai mare trebuinţă ca mine. La mine cămara-i ticsită cu de toate, că a pus „baba”. Şi nici sub zăpezi nu sunt.
2. Să le dea Dumnezeu putere să treacă prin încercarea asta şi să nu li se dărâme casele sub nea şi nici în ape, când o să se topească apa. Vai, draga mea, voi sunteţi tineri, nu ştiţi ce-i greul. Noi am mai trecut prin de-astea...

Răspuns 2.
Mă îndrept spre trei tineri, o fată şi doi băieţi care aveau rucsacurile pline, plus aveau în fiecare mână câte-o plasă doldora:
1. Nu sunt toate de la noi, suntem studenţi şi nu avem de unde să contribuim cu cât am vrea noi. Dar am dat sfoară în cămin că venim cu ceva pachete pentru sinistraţi şi dacă tot am terminat sesiunea, facem azi mai multe ture să aducem ce s-a adunat de la colegii noştri. Aşa, ca o chestie interesantă, avem în cămin şase studenţi basarabeni, vai de ei. Noi îi mai scoatem pe la cluburi şi la spectacole. I-am luat ca şi „copii de suflet” (râde băiatul cu care vorbeam). Şi ghiciţi cine au adus cele mai multe ajutoare? Ei! Au venit încărcaţi din Basarabia, după sărbătorile lor, cu ce le-au pus „la pachet” mama şi tata, ca să le fie în sesiune şi în semestrul următor. Ghiciţi unde-s pachetele alea? Aici! Şunci conservate, slănină, mălai, făină, hrişcă, ce-au avut şi ei. Au vrut să trimită şi bidoane cu vin, dar le-am refuzat.
2. Să aibă sănătate şi să se ajute între ei, că de la guvernanţi degeaba aşteaptă ajutor! Atât vrem să le transmitem.

Răspuns 3.
Un bărbat îmbrăcat mult prea subţire pentru frigul de-afară, care tropăie să se încălzească:
1. Eu am primit ajutor de la Primărie. Am consumat numai biscuiţii care mi i-au dat. În rest, aici e orezul, făina, uleiul, pastele făinoase. Mai mult de atâta nu pot. Dar mă gândesc că oricât de puţin, poate să ajute pe cineva. Şi apoi, aşa le-am primit, aşa se duc. Ştiţi cum se zice: „dar din dar se face Rai”. Nu vă spun mai multe, că nu e nimic de zis. Trebuie să ne gândim noi la ce nu se gândesc ăia care au de unde da. E o crimă ce se întâmplă.
2. Nu am ce să le transmit românilor la care le trimit alimentele astea. Mâine pot fi eu ălă care s-ar putea bucura să vadă o mână întinsă către el de la oameni pe care nu-i cunoaşte.

Răspuns 4.
O doamnă care coboară dintr-un Logan şi tot extrage din portbagaj, unul după altul pachete, pachete, de te şi miri câte au putut să încapă acolo. O ajută o tânără care scoate alte pachete din maşină, de pe bancheta din spate.
1. Pachete cu de toate am adus. Sincer, nu ştiu chiar în fiecare ce e. Mi-au povestit însă copiii, că au făcut pachetele împreună cu părinţii. De fapt cum a fost: am mobilizat părinţii copiilor mei. Sunt învăţătoare, şi vineri le-am transmis prin copii mesaj părinţilor, să contribuie toţi cei ce doresc şi au posibilitatea, cu pachete pentru ajutorarea celor din Buzău şi Vrancea. Astăzi toţi, fără nici o excepţie – decât o fetiţă care a lipsit şi săptămâna trecută fiindcă e răcită – au venit cu câte un pachet. Exact aşa cum le-am spus. Să nu fie prea mari şi să se gândească ca şi cum fiecare pachet ar ajunge la o familie. Să pună ei ce cred de cuviinţă. Am spus aşa, pentru că e greu să împarţi apoi, dacă-s toate la grămadă. Sper că am făcut bine. Au venit părinţii, cei care au maşini. Nici nu mă aşteptam să se organizeze atât de bine comitetul de părinţi! Au dat telefoane unii la alţii în week-end… nu ştiu cum au făcut. Cert e că azi dimineaţă, la şcoală nu au venit doar copiii, ci şi câţiva părinţi cu maşini, care au adus pachetele. Sunt mândră de cei 26 de copii pe care îi învăţ şi de părinţii lor! Trebuie să ajungă imediat încă trei maşini cu părinţi care au vrut să doneze mai mult decât le-am sugerat eu. Eu nu am vrut să le impun nimic. Chiar şi pachete le-am zis copiilor să aducă doar dacă doresc şi doar dacă au posibilitatea.
2. De săptămâna trecută urmărim cu sufletul la gură ce se întâmplă. Să ştie oamenii aceia că nu sunt singuri şi că nu ne lasă indiferenţi problemele prin care trec! Am vrea să facem şi mai mult pentru ei, dar măcar cât putem să îi ajutăm fiecare! În rest, Dumnezeu să se îndure şi să-i scoată din iarnă cu bine. Şi am şi un mesaj scurt pentru autorităţile care puteau face multe, dar nu au făcut nimic, decât după ce au murit oamenii pe capete: RUŞINE!
Atât.

***

Organizat sau nu, iată că mulţi români sunt alături de cei din localităţile îngropate sub zăpadă. Pentru asta nu trebuie să aşteptăm să stabilim proceduri, să convocăm cândva şedinţe, şi de-abia apoi să acţionăm. O lecţie pentru autorităţi şi Guvern, „plătită”, din păcate, cu mult prea mare preţ. Într-un stat de drept, normal ar fi să punem umărul exact când e cea mai mare trebuinţă iar apoi, după ce vom fi ieşit din situaţia respectivă, cei ce nu au acţionat astfel şi era în responsabilitatea lor s-o facă, să dea seamă!