business-forum.ro

Azi îl aniversăm pe Eminescu. Şi ţara fierbe! Nimic nu e întâmplător, de bună-seamă. Fiindcă pe cât de romantic l-ar numi unii pe Mihai Eminescu, pe atât de tăios îi este condeiul de gazetar! Iar dacă domnul Sever Voinescu, numindu-ne „nevrotici” îşi permite să ne recomande să vizionăm filmul „Moartea domnului Lăzărescu” – a cărui poveste o ştim prea bine din realitatea de zi cu zi – îmi permit şi eu să le recomand politicienilor de la cârma Guvernului să îl citească, măcar astăzi, pe gazetarul Eminescu. A, era să uit: Mulţumim domnului Băsescu că astăzi – în a treia zi de proteste sociale în ţara pe care o „păstoreşte” – e cu gândul la Eminescu… Nici un cuvânt despre ceea ce se întâmplă AICI şi ACUM. Probabil nu i-a citit opera publicistică, că altfel ar fi trebuit să se bage în pământ de ruşine!

Seriozitatea şi responsabilitatea cu care Mihai Eminescu abordează problemele politice, drepturile constituţionale şi internaţionale îl transformă atât într-un deschizător de orizonturi cât, mai ales, de CONŞTIINŢE. De aceea e atât de aproape de noi, de aceea îmi permit să vi-l aduc în atenţie acum.

Iar pentru a nu pune prea greu la încercare neuronul celor ce hotărăsc soarta României de azi şi de mâine, am să le vin în ajutor cu citate din opera lui Mihai Eminescu, o lecţie peste timp pentru noi toţi. Iată cât de actuale sunt rândurile lui, izvorâte din contradicţiile unei epoci mereu în tranziţie, în care singura salvare din hăţişul formelor fără fond, desprinse de realitate, este reprezentată de întoarcerea la adevăratele valori şi necesităţi ale societăţii, imperative pe care doar minţile luminate, oneste şi de bună credinţă le pot realiza, în deplină cunoştinţă de cauză:

„Chiar dacă epoca formelor goale, care domneşte de douăzeci de ani şi mai bine în ţările noastre, s ar putea explica, deşi nu justifică prin cuvântul „epoca de tranziţiune”, e evident că sarcinile cu care tranziţiunea ne-a încărcat cu asupra de măsură, ne dictează în mod serios de a ne întoarce de pe calea greşită, de a privi în mod mai limpede starea adevărată a ţării, de a judeca în mod mai limpede necesităţile ei.” (MIHAI EMINESCU, Opera literară I. 1870 1879).

„...curajul opiniei este o virtute şi orice opinie sincer spusă şi răsărită din dorinţa curată a binelui semenilor săi e respectabilă. Întrucât se potriveşte cu ideile noastre, o asemenea opinie devine a noastră, întrucât nu o combatem, însă terenul rămâne totdeauna ferit de orice resentiment. Nu urâm decât lipsa de caracter, decât luarea drept pretext a principiilor pentru a le exploata în folosul unei asociaţii de oameni lipsiţi de demnitate personală, respectăm însă opiniile răsărite dintr-o sinceră convingere, ba chiar schimbarea convingerilor, când acestea se întemeiază nu pe motive personale, ci într-adevăr pe schimbarea totală a împrejurărilor generale.” (M. Eminescu, Voim să ne spunem părerea ..., din „Timpul”, 16 decembrie 1879)

„Ceea ce se cere de la o profesie de credinţe politice este desigur, înainte de toate, ca ea să corespundă cu simţimintele şi aspiraţiunile legitime ale ţării şi să fie adaptată instituţiunilor ei. S ar putea într adevăr imagina un sistem de idei politice, folositoare chiar, care să nu fie conforme cu sentimentele şi aspiraţiunile ţării, dar în lumea strictei necesităţi un asemenea sistem n ar fi cu mult mai mult decât productul unei imaginaţii fecunde.
O profesie de credinţe politice, care ar face abstracţie de linia generală descrisă prin spiritul public, nu s ar deosebi cu mult de scrierile regelui Iacob al Angliei, de Utopia lui Thomas Morus, de statul ideal al lui Plato, de Contractul social al lui Jean Jacques Rousseau.”

Cea mai vie expresie a implicării gazetarului în social se manifestă în polemică şi pamflet. În articolele polemice, el critică, adeseori cu amărăciune, practicile gazetăreşti fariseice, precum în editorialul „După atâtea declaraţiuni”, în care Eminescu scrie: “Lupta noastră de căpetenie e o luptă pentru adevăr” şi, referindu-se la clasa politică, viciată de interese meschine, adaugă, în cel mai firesc mod, folosindu-se de înţelepciunea populară: „ori vorbeşte cum ţi-i portul, ori te poartă cum ţi-i vorba”.

„Veniturile statului nu sînt pentru a hrăni clase numeroase de paraziţi, ci pentru a ţine în regulă viaţa statului prin organe serioase şi cu ştiinţă de carte şi, în fine, că întreg organismul nostru trebuie simplificat în măsură cu simplele trebuinţe ale poporului.” (Mihai Eminescu, Opere, X).

„După experienţele făcute de zeci de ani încoace, s-a putut vedea că presa politică din toată lumea e mai mult un organ al patimilor politice, decât al adevărului. (…) Desigur, există personalităţi oneste în această breaslă (a gazetarilor, n.n.), dar ele sunt aşa pentru că aşa le-a făcut Dumnezeu. Industria gazetăriei în sine e expusă unor primejdii morale de care publicistul cutare ori cutare scapă, de care publicistica nu poate scăpa.” (Mihai Eminescu, Opera literară, I, 1870-1879).

Şi am să mai ilustrez cu un citat, dureros de adevărat, care consider că nu mai are nevoie de nici un comentariu:

„Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine, încât mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară, şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România. Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică, am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce or pofti, să atârne mai mult ori mai puţin de înrâuriri străine.” (Mihai Eminescu, Opera literară I. 1870 1879)

NO COMENT!